Bunicii...

Tremura anotimpurile copilariei mele.Imi tremura si sufletul.
Stau intinsa pe pat cu un album vechi in brate.Revad bucati din mine,cioburi cu zambete multe si priviri inocente.Cuburile colorate din lemn,fursecurile din cutia metalica,casetofonul bunicului,dulceata de trandafiri,batranii caisi,pantofii cu toc ai bunicii,biblioteca cu volume frantuzesti,scara cea lunga din lemn,sertarul cu zaharina,cartile cu povesti,dulapurile cu bunatati din camara,via,albume din 70`,camera bunicilor...
Copilaria....un sfert din viata mea,jumatate din mine,jumatatea aceea infinita de fericire.
Bunici...un cuvant ce lasa-n urma praf de stele;de ce oare nu este sinonim cu fericire? doar au acelasi efect asupra vietii unui om..
Bunicii sunt...ca o felie mare si gustuoasa de tort din care musti la nesfarsit,fara sa te saturi.
Iar eu...nu vreau decat sa privesc cerul!
Acolo undeva intre stele jucam sotron noaptea,cu ochii pironiti pe fereastra si urechile chiulite catre basmele ce le spunea bunica.Imi amintesc vocea ei calda,cum trecea ca licoarea prin sufletul meu apoi se lasa pe fiecare bataie de inima.Incepusem sa simt cum misterioasa si jucausa,batea in pieptul meu iubirea.Sa zguduie peretii zidului meu de sticla.Sa cante cu literele cusute din aripi frante de ingeri;cu schimb incrucisat de vise si atingeri fine.
Stiam,bunicii sunt de vina!
I-au rupt un deget iubirii,si l-au sadit in mine.L-au pus chiar acolo,in mijlocul sufletului meu.Mi-au spus atunci sa lupt pentru visele mele si sa iubesc oamenii.Mi-au sters si lacrimile.
Primii pasi in viata i-am facut jucand baba-oarba.Bunicii se ascundeau,iar eu trebuia sa-i caut.Trebuia doar sa ajung la capatul labirintului.In bratele lor, si sa culeg sperantele de pe drumul cel bun.
Imi e dor de casa lor.Casa aceea lunga si veche cu ferestre verzi;cu holul cel lung si plin de flori,cu camerele pline de secrete,misterioasa lor camera,mult-iubita camara,biblioteca ce mirosea a trandafir,gradina cu iasomie,nucul,leaganul din lemn...
Imi e dor sa vad luna cum sta cusuta de gutuiul din spatele casei;mi-e dor sa stau seara in bratele acrisoare are crengilor lui si sa am luna la picioarele...viselor mele.
Imi e dor...dor de multe.Dar si mai dor imi e de chipul lor.De vocea,zambetul si cuvintele bunicilor.De franturile acelea parca ireale din povestea mea,cea de demult.O poveste cu lectii de viata;zambete asezate cu dragoste pe trupurile lor si doua perechi senine si caprui ce danseaza in "urmarirea" mea.
De fapt,totul e un joc ce nu se va termina niciodata.Toata viata voi alerga sa-mi implinesc visele,voi incerca sa nu-mi ratacesc drumul.Unii oameni vin,altii pleaca;chiar daca avem atata nevoie de ei,pleaca si nu se mai intorc.Iar noi nu ii putem astepta sa revina din nou,sa ne deschida sertarul cu zaharina si sa ne stranga in brate.Eu...noi...ne jucam cu totii mai departe.Ca intr-o piesa de teatru,lasand in urma noastra cuburile colorate,praful de stele si amintirea bunicilor.Ca o poza ce ramane ratacita intr-un album vechi.